Un apel-chemare către pretendenţii la Preşedenţia Republicii Moldova

I. Nu încerc a afirma, că am citit şi cunosc în amănunte covrigul ce nise arată nouă de fiecare aspirant la fotoliul de Preşedinte al Republicii Moldova. Dar şi din spicuirile din FB, în primul rând, postările însăşi potenţialilor (până n-au trecut înregistrarea oficială, nu-i putem numi încă candidaţi) candidaţi, se conturează o impresie neplăcută, că aceştea (şi printre ei pe locul întâi se plasează actualul Preşedinte) nu-şi dau truda să citeascăcă capitolul „Preşedintele Republicii Moldva” din Constituţie şi să înţeleagă specificul locul, a urmare, fie şi în diferite proporţii şi accente, practic toţi, în ieşirile lor publice alunecă spre lucruri, care-s compartimente/atribuţii constituţionale ale altor ramificaţii a puterii supreme în stat: Parlamentul, Guvernul, ministerele, justiţia, municipalităţile.

Campion şi recordsman, cu o distanţă colosală înaintea tuturor s-a plasat Igor Dodon. Şi nu numai în promisiuni, ci şi în realitatea practică, în condiţiile unei tăceri şi supuşenii fenomenale le „ia bucata din gură” tutror, îndeosebi – a primministrului, ministrului de interne, ministrului sănătăţii, ministrului de externe, ministrului econimiei, procuraturii, judecătoriei, CEC-ului etc. El îşi bagă nasul în treburile Parlementului, al fracţiunii PSRM, în diferite anchete de rezonanţă, în chestiuni pur bugetare, umblă prin teritoriu şi face promisiuni goale, contradictorii, contraversate, care nici pedeparte nu-s de artribuţia preşedenţiei. Lista e lungă. Cu se zice, vrea să se crăsuiască pese tot.

Nu voi face referinţe la alte nume. Şi nu ca să nu-i obijduiesc. Nu! Problema e că noi, societatea, aşteptăm minuni de la orice persoană care necesită voturile noastre, indiferent de postura, la care acesta pretinde. Şi acsultăm cu gura cascată când ni se promit minuni, în loc să-l dăm jos de pe tribună, să-l fluierăm. Pe când statul Republica Moldova suferă în mare măsură, poate chiar decisivă!, de ineficienţă din cauza că nu se respectă câteva principii fundamentale, pe care le-aşi formua succint:

1.Fiecare ramificaţie a puterii de stat, fie Parlament, fie Preşedenţie, fie Guvern, fie Procuratură, fie minister, fie primărie, fie consiliu municipal să se ocupe numai cu atribuţiile desemnate prin lege anume concretei instituţii şi nici într-un caz să nun le cedeze nimănui.

2. Să răspundă anume şi concret de cea făcut/n-a făcut întru exercitarea atribuţiilor în decurs de mandat, dar şi de cazurile când a cedat atribuţiile sale altei puteri, ori când a admis fără împotrivire uzurperea atribuţiilor sale de către altcineva. Şi n-are importanţă: din bune ori rele intenţii, cu consecinţe negative ori benefice. Fiecare să-şi facă treaba la care s-a angajat public!

Deci, în percepţia mea noi, alegătorii, în cadrul campaniei electorale curente, ar trebui să apreciem calitatea pretendenţilor la Preşedenţie reieşind din limpezime viziunii acestora misiunii specifice, destul de limitată a Preşedintelui Republicii Moldova, dar expres stabilită prin Constituţie, a defectelor preşedenţiilor precedente, îndeosebi a celei curente şi a acţiunilor de corectare, de asigurarea eficienţei acestei instituţii în soluţionarea problemelor ardente de care sureră ţara şi poporul, şi, prin aceasta ridicarea autorităţii instituţiei, şi în plan intern, şi în cel extern.

Cine crede, că e uşor a preface, greşete dur. Preşedenţia în Republica Moldova încă niciodată n-a fost executată la nivelul Constituţiei şi întru fortificarea imaginii ţării pe plan extern, dar şi în exercitarea cu demnitate a misiunii sale în plan intern! Şi dacă la începuturi aceste scăpări erau scuzabile din cauza lipsei de tradiţii, de experienţă,de cultură politică , astăzi problema are altă naturpă: treizeci de ani e un termen destul pentru aranjarea activităţii instituţiei, pentru totalizarea şi generalizarea situaiei reale, pentru identificarea problemelor şi trasarea căii, metodelo, precum şi termenilor de corectare.

Nu-i mare necesitatea să simulăm careva situaţii şi să căutăm soluţiile. Să luăm o situaţie , care realmente a avut loc repetat chiar în cadenţa curentă, care acum e pe sfârşite. Preşedintele ţării nu găseşte posibilă promulgarea unei legi. Ce şi cum prevede Constituţia ştim; ce şi cum de fiecare dată (căci situaţia s-a repetat de câteva ori) a procedat Dodon – ştim mai puţin: el s-a pomenit în vacanţă pe vre-o cîteva ore şi Candu pentru acele ore a preluat interimatul: circ, clounadă, dar a trecut. Şi Dodon a înghiţit-o, şi societatea, şi Parlamentul: n-am auzit ca cineva dintre deputaţi să fi atacat în CC acele mănăstiri PDN-iste, inclusiv PSRM. Iar Dodon, pur şi simplu, credcă de amărăciune< s-o fi dus de de dimineaţă la Condriţa.

Aceasta nu e un pretext de a glumi, de a povesti bancuri. E caz concret de criză Constituţională, ne analizată de nimeni, inclusiv de către Parlament, măcar de cel nou. El n-a primit apreciere publică meritată şi nici careva mişcări legislative, procesuale de a nu le mai repeta, cel puţin!

Trecem la alt compartiment: decoraţiile şi titlurile onorifice. Doamne fereşte, ce se face acolo! Îi destul se luăm două cazuri: artistul Kircorov şi ministra Dumbrăveanu. Eu nu cunosc reglementările actuale, în vigoare. Dar nu-mi pot imagina că doar pentru participarea la un concert paronat de Preşedintele ţării, a unui artist de mâna a doua-a treia în ţara sa, care n-are nici un gram de merit în promovarea culturii noastre naţionale, dar şi oricărei alte culturi de probă înaltă, că reglamentărie respective prevăd/admit decoraţie cu înaltele ordine ale RM. Cu a făcut-o Dodon.

Ne putem aminti cum o făcea Timofti. Care la critica privind decretul de decorare cu cele mai înalte menţiuni ale statului RM a unor persoane chipurile: pentru merite deosebite în negocierea şi semnarea a mult pătimitului Acord de asociere. Epropo, ulterior, peste scump timp, acele persoane au fost şi gropnicerii Acordului. Drept că inhumarea definitivă nu le-a izbutit, dar realmente e leşinat până acuma. Lista antirealizările, antiactivităţii, antifaptelor e lungă. Aşi putea continua: distrugerea relaţiilor politice cu vecinii, umilirea cetăţenilor de rădăcină şi acordarea cetăţeniei pe principii contradictorii, poate chiar derizorii, lipsirea de cetăţenie lipsită de legală etc. Dar mai lăs loc şi altor alegători.

Eu însă închei cu regretarea, că de la candidaţi încă n-am auzit nimic privind fortificare acestei instituţii, al autorităţiei ei, privind prefacerile în activitatea ei în limitele constituţionale existente. Ţipetele de necesitatea revizuirii a cestui capitol al Constituţiei le resping fără careva rezerve,în primul rând, din cauza că nimeni încă n-a încercat să valorifice posibilităţilor acestor funcţii în limitele existente, în al doilea rând, deoarece în acest plan se exprimă persoane iresponsabile, a-şi zice, chiar analfabete politic şi în chestiunile orânduielilor de stat , în al treilea rând, şi asta e principalul: Constituţia nu se schimbă la orice moft. Trebuie să te înveţi/deprinzi să trăieşt, reieşind din şi respectând normele ei. Să acumuezi destul de mult material despre aplicarea ei aşa cum îi scrisă, să analizezi, să petreci discuţii extinse, să cauţi posibilitatea realizării măzuinţelor politice spriginindu-te pe ea, nu cutremuând-o, defaimând-o.

În încheiere un exemplu: dimensiunile porţii de fotbal au vre-o două sute ani: portarilor nu le convine că-s prea mari, atacanţilor – că-s prea mici, dar jocă şi cunosc succes (unii- insucces: aşa-i viaţa), fără a cere schimbări şi noi privim cu plăcere, fără să ne revoltăm de înălţimea/lăţimea porţii; vedem frumuseţea jocului şi nici în gând – schimbarea porţii deoarece echipa iubită nu poate bate goluri, ori scapă prea multe.



II. Continuare. Constituţia a pus în dispoziţia Preşedintelui un instrument specific şi, intuiesc, care poate fi destul de eficient în dialogul cu alte ramificaşii a puteri. Se numeşte “Mesaje” (art. 84). Acolo citim: ”Preşedintele Republicii Moldova adresează Parlametului mesaje cu privire la problemele principale ale naţiunii”. Cine, când şi unde în decursul celor patru ani de preşedenţie a lui Dodon a auzit, a citit despre vre-un mesaj al lui către Parlament?” Eu unul – nu. Să însemne că patru ani de zile naţiunea n-a cunoscut probleme, demne ca Preşedintele ţării prin mesaj să le adreseze Parlamentului? Dealtfel n-o făcea nici Timofte, nici Voronin, nici Lucinschi (mi se pare). Nemaivorbind de Ghimpu şi Lupu, cu interimatele lor enigmatice.

Deci, anterior scriiam despre aşteptarea minunilor... Nu pot fi şi nu vor fi minuni. Mai ales într-o ţară ca Republica Moldova, care retrăieşte o criză politică imensă şi deja de mult timp. Chiar şi atunci când se fac constatări uluitoare privind depăşirea, atenuatrea ei, realmente ea continuă. Şi dacă e să luăm izolat doar un compartiment al ei – alegerea şi activitatea Preşedintelui ţării - atunci pornind de la 2000 încoace, adică deja 20 ani, avem doar schimbarea formei manifestării acesteia. Referitor la problema aceasta încă în aprilie 2010 am publicat pe site-ul www.infotag nişte notiţe subiective sub titlul “Repaos electoral”.

De atunci a avut loc singura schimbare – revenirea la alegerile directe ale Preşedintelui, cu careva modificări în atribuţiile acestuia. Dar pozitiv, în reala activitate a instituţiei, n-a parvenit nimic: şi azi aceeaşi tendinţă de a fi preşedinte al colhozului “Republica Moldova”, care numai pronunţă comenzi! Şi năzuinţa prea multora concetăţeni de al vedea pe Preşedintele ţării ca izbăvitor al naţiunii şi făcător de minuni.

Actualul Preşedinte, ca să-şi păstreze fotoliul, anume aşa şi se prezintă public: spune minciuni şi poveşti. Dar nu face, nici nu doreşte şi, principalul, nici nu poate face aşteptatele minuni. El, cum se ştie, a fost împopoţat acolo cu efortul PDM-ului lui Plahotniuc şi a prietenilor de dincolo de Nistru, el n-a fost ales în rezultatul alegerilor corecte. Multiplele încălcări ale legislaţiei nu s-au bucurat de o anchetă imparţială: ea nici n-a fost!

Situaţia în care se află ţara e catastrofală şi asta e un rezultat al acivităţii tuturor ramificaţiilor puterii în stat: ele-s inapte a elabora şi a promova consecvent reforme, care treptat ar scoate ţara din mocirlă, ar asigura o creştere a prosperării, simţită de fiecare cetăţean. Pentru azi agenda a stabilt alegerea preşedintelui.

Cel ce sincer doreşte să contribuie la ieşirea din acea mocirlă trebuie să vorbească sincer, deschis cu alegătorii, să nu promită ceea ce nu depinde, nu-i de atribuţia Preşedenţiei. Să explice că schimbările sunt posibile, dar cu participarea activă a întregului popor, al cărui susţinere Preşedintele o va necesita fiecare zi. Prin activitate civică, prin presiuni insistente asupra altor ramificaţii de putere, prin alegere conştientă şi responsabilă.

Un epizod din istoria nu prea înderărtată...

E destul de bine cunoscută drama ce se desfăşorase în mai 1940 la nordul Franţei, unde trupele militare unite franco-britanice au fost înfrânte cu încercuire de către armata germană. Au urmat bombardările masive, neaşteptate, a Londrei. Figural exprimându-ne, Marea Britanie aproape că s-a pomenit îngenunchiată în faţa lui Hitler. Primministrul britanic Chamberlain imediat a demisionat.

În acest aproape tragic moment pentru Marea Britanie, în fruntea Guvernului a fost desemnat Winston Churchill. În continuare redau un fragment din primul şi urgentul dicurs al lui în faţa Camerei Comunelor al Parlamentului britanic, pronunţat la 13 mai 1940 şi retranslat radio, mi se pare în direct, ca un apel şi către naţie (traducerea din limba rusă îmi aparţine, căci în Internet n-am găsit în română): “Eu voi repeta în faţa Camerei ceea ce am pronunţat deja celor ce au aderat numai ce la noul Guvern: “Eu nu pot propune nimic, de cât sânge, muncă grea, lacrimi şi sudoare.

Ne aşteaptă o încercare cruntă. Înainte ne aşteaptă luni îndelungate de luptă şi suferinţe. Mă puteţi întreba, dar care-i cursul nostru politic? Eu vă răspund: să ducem război maritim, terestru şi aierian, cu toată tăria şi forţa, pe care ne-o dă Dumnezeu; să ducem un război contra monstruoasei tiranii, ce depăşeşte orice crimă cunoscută umanităţii. Iată care-i cursul nostru. Mă puteţi întreba, care-i scopul nostru? Vă pot răspunde într-un cuvânt: victoria, victoria cu orice preţ, victoria necătând la toată urgia, victoria, cât de lung şi de greu n-ar fi drumul; deoarece fără victorie nu va fi viaţă... Dar eu îmi asum aceasta cu energie şi speranţă. Am încredere; cauzei noastre nu-i e sortit să suferă înfrângere. Şi în această clipă mă simt în drept să insist la o susţinere totală, şi eu vă îndemn: “Înainte, înainte ca o unică forţă”.

După cum ştim, îndemnarea s-a bucurat de răspuns şi scopul desemnat a fost atins!

Noi, aici în RM, nu suntem în stare de război fierbinte, dar situaţia demult e una alarmantă. Doar o apreciere publică necruţătoare (repetată din zi în zi până nu se simte conştientizarea ei de majoritate!) şi o chemare sinceră la efort unic în înfruntarea împotrivirii frontale schimbărilor reale (încăpăstrării corupţiei, reformării reale a justiţiei cu curăţirea de elemente care au compromis-o până la limită, cu o finalizare treptată cu rezultat bun a tuturor dosarelor legate de furtul banului şi patrimoniului public, o separare reală, nu butaforică a puterilor în stat şi a responsabilităţilor acestora, fără promisiuni deşerte de succes rapid) este ceea de ce are nevoie ţara şi fiecsare cetâţean al ei. Şi asta aşi dori să aud din gura candidaţilor responsabili.



Într-un ceas bun, doamnelor şi domnilor pretemdenţi! Să vă ajute Domnul şi propria raţiune.

Grigore Furtună, 09.09. 2020