​8/9 MAI 1945: CUM A FOST ÎN PELINIA MEA. PÂNĂ ŞI DUPĂ...

Pentru noi şi pentru părinţii/buneii noştri, trăitori a acestui petic de pământ dintre Prut şi Nistru, ceea ce a rămas din fosta gubernie (un careva timp) ţaristă Basarabia războiul germano-sovietic din 1941 – 1945 nu a fost şi nu poate fi comparat cu ceea, ce aceasta însemna şi înseamnă, să zicem, cu regiunea Breansc, ori Smolensc, cu Leningradul (cum se numea pe atunci) ori Stalingradul, cu Belorusia ori Ucraina (în hotarele de pînă la 1 septembrie 1939) etc.

Spre regret, pe atunci, pe urmele retragerii întâi a Armatei Roşii până la Volga, iar apoi – a Wermahtului –înapoi, până la Elba, ori nemijlocit după, n-au fost (nu se făceau sondaje publice , oricum - eu nu ştiu despe astfel de sondaje), dar dacă ar fi fost – sunt convins că la întrebarea: „ ce s-a întâmplat în iunie 1941?” majoritatea absolută a locuitorilor acestui spaţiu ar fi răspuns: „ s-o dus ruşii”, iar referitor la vara 1944 – „o revenit ruşii”. Nimeni, niciodată n-a pronunţat cuvintele: eliberare, eliberator (vorbesc de oameni de rând, nu de propagandişti, activişti, partinici). Şi aceasta este un lucru explicabil, căci primul disconfort dispărut ori revenit era limba de comunicare cu autorităţile, reprezentanţii acestora.

Firesc, dacă astfel de sondaj n-ar fi fost făcut de către NKVD sau sub controlul lui de către grupuri de „activişti”...

Indiscutabil, 8/9 mai 1945 a fost un eveniment foarte aşteptat, timp îndelungat şi cu nerăbdare, în fiecare casă basarabeană. Ca şi în toată Europa! Sărmanele mame, sărmanele neveste au întâlnit acea veste cu uşurare în suflet, cu speranţa la apropiata, dar sigura întâlnire cu feciorul, cu soţul (firesc, dacă anterior nu primise foaie funebră) după ani de chinuitoare despărţire şi neîntreruptă teamă ca EL să nu cadă răpus de focul inamic! Ele nu bănuiau că războiul continuă: acum în altă parte a Terrei, în Extremul Orient şi că era posibilă extinderea listei martirilor de război.

În acei ani eram mic copil: la început de război aveam doar trei ani şi jumătate, ţin minte o noapte când linia de foc trecea pe nu departe de casa noastră şi părinţii au ales să se adăpostească la vecini , într-o groapă, din care anterior fusese scos lut pentru casă. Acolo deja erau vecinii. Dar când tragerile s-au înteţit şi lui tata i s-a părut că împuşcăturile au loc tot mai aproape de adăpostul nostru, el a hotărât să fugim, cât mai repejor, la margina satului, unde avea casă un frate al mamei. Dar numai am ajuns acolo că imediat ne-am pomenit încă mai aproape de focurile de puşcă a părţilor şi-mi amintesc cum şuierau gloanţele. Momentan, la comanda tatei, ne-am culcat şi am stat lipţi de pământ până la încetarea împuşcăturilor. Mama, de spaimă, s-a acoperit peste cap cu un burnus. Să fie clar: evenimentul avuse loc în timp de noapte, deatâta ochii nu puteau da orientare sigură. Cu siguranţă evenimentul avu loc ceva mai târziu de 22 iunie, dar când concret – nu ştiu.

Referitor la 1944... Depăşisem deja cinci ani. Era luna martie, era dezgheţ şi timp morocănos, drumurile supra noroioase! Prima intrase în sat o formaţiune paramilitară, care nu s-a reţinut acolo – a urmat mai departe. Probabil, în următoarea zi au venit cei ce prezintau oficial autorităţile noi. Poate că primul pas al acestora să fi fost identificarea tuturor bărbaţilor, care puteau fi rectutaţi în Armata Roşie: aceasta, cum ştim, avea nevoie ardentă de suplimentare cu efectiv nou. Practic, toţi cei identificaţi drept corespunzând criteriilor de etate şi stare a sănătăţii, până la sfârşit de aprilie au fost recrutaţi şi încadraţi în Armata Roşie: unii în trupele ce urmau spre West, alţii - spre Est; unii au participat în bătăliile cu Wermaht-ul, alţii - cu Armata Japoneză, cei de ai treilea – în trupe de rezervă. Tata nimerise în grupul trei...
În cursul verii 1944, pe drumul de ţară (căci mai este şi cale ferată) Bălţi - Drochia, care trece prin Pelinia, fără mari pauze îşi făceau calea camioane, cum îmi amintesc, mai mult Studebaker. Iar, cu venirea verii, cel mai impresionant devenise vuietul din partea Bălţului, unde fiecare noapte aveau loc bombardări îndelungate şi zgomotul tragerilor artileriei antiaeriene, precum şi luminile farurilor, care străpungeau bolta cerului în acea zonă, dar care erau vizibile şi din satul nostru.

Care a fost atitudinea pelenienilor faţă de intrarea trupelor militare sovietice în sat şi în Basarabia în 1944? Aşi zice: cu supuşenie, fără împotrivire, dar fără entusiasm şi cu o aşteptare în nelinişte. Pelenienii deja aveau experienţa de un an de viaţă sub puterea sovietică (28 iunie 1940 – 22 iunie 1941), cu arestarea şi exilarea primului grup de pelenieni (din intelectualitatea locală) în fundurile Rusiei, despre soarta multora nici azi nu se ştie nimic. Numărul nu-l cunosc, el ar fi fost şi mai mare, însă unii consăteni, presimţind pericolul, fiind mai informaţi de orânduielile sovietice, au izbutit să emigreze peste Prut, până la închiderea graniţei.

N-am auzit ca părinţii, cineva dintre rude, vecini de sat (şi de câmp), simplu cunoscuţi, să fi afirmat că NE-A VENIT ELIBERAREA. Fraza: „nu-i rău că s-au dus românii, îi rău că au venit ruşii” – am auzit-o pe atunci, dar cu timpul şi aceasta a fost dată uitării. Pe când respingerea orânduirii sovietice, revitalizată în 1944, nu s-a stins nici pe o clipă in inimele şi vorba consătenilor!

Şi această răspingere, fie şi fără acţiuni de contrapunere , s-a tensionat şi mai mult chiar atunci, în vara 1944, din cauza mobilizării părţii masculine locale, care nu putea fi recrutată în armată, inclusiv şi a adolescenţilor de 13 – 15 ani, la lucrări de fortificare pe linia de front în vederea viitoarei bătălii, care a fost ulterior botezată „operaţiunea Iaşi – Chişinău”. Fară careva plată şi practic fără careva alimentare a acestora, zile la rând. Şi nu-i de mirat că mobilizaţii căutau şi foloseau orice ocazie pentru a fugi dela acele lucrări. E o ilustrare grăitoare a diferenţei de percepere a războiului germano-sovietic din 1941 -1945 dintre basarabeni, pe de o parte şi, să zicem, moscoviţi, leningrădeni ori din alte oraşe şi sate ruseşti, de exemplu, în 1941, pe de altă parte.

Totodată trebuie să mărturisesc: faţă de militarii, care în acea vară (aceştia erau doar ostaşii răniţi pe front şi medicii, care-i îngrijeau) se aflau temporar în sat, a fost totdeauna o atitudine umană, fără agresivităţi. Ba mai mult, pot afirma în temeiul celor văzute cu ochii proprii. Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar în curtea şi casa bunicii mele, Vitora, în vara 1944 a fost plasat un spital provizoriu pentru mai uşor răniţii ostaşi. Şi bunica, având o gospodărie mai mult de cât modestă, din când în când îi ospăta cu lactate de proprie producere şi pâne coaptă de ea. Uneori – şi cu mămăliguţă cu friptură şi brânză. Una nu ţin minte să se fi întâmplat: nici comandamentul milita,nici administraţia spitalului militar, nici , cel puţin, autorităţile civile, măcar formal, n-au mulţumit-o pe bunica pentru ospitalitate. Nici atunci, nici ulterior... Asta e menţionarea mea, căci bunica niciodată, nici într-un fel nu s-a exprimat în prezenţa mea referitor la eveniment.

Şi acum despre 8/9 mai 1945. Dece scriu 8/9 mai? Sunt şi eu prizonier al capriciilor lui Stalin, care a insistat la repetarea actului de capitulare a Forţelor Armate germane în zona de ocupaţie sovietică şi sub preşedenţia mareşalulu sovietic Jucov, ceea ce a fost posibil deja la 9 mai. Se ştie: realmente capitularea cu semnarea actului respectiv, inclusiv şi de reprezentantu lui Stalin, şi a lui Jucov, avuse loc în ajun, la 8 mai, dată nerecuncută de trei guvernări ale RM independente: a lui Sangheli, a lui Voronin şi a lui Dodon- Chicu.

Aveam percepţie de copil, nu ştiiam şi, firesc, nu înţelegeam ce se întâmplă. Vedeam că tata nu-i acasă. Că toată povara gispodăriei e pe umerile mamei. Îmi amintesc destul de ceţos doar ziua când vestea despre sfârşitul războiului a ajuns în Peliniia mea.

A fost cam pe la amează, din care cauză presupun că era deja 10 mai – nu putea ajungma repede vestea de la îndepărtata Moscovă. Radioficarea satului a fost vre-o trei ani mai târziu. Persoana cu funcţia de poştaş trecea de la poartă la poartă şi anunţa gospodinele că-s chemate la sovetul sătesc, unde vor afla veşti desre război. Se numea şi ora, cam aşa: ”După amează”, căci rară casă, în care exista ciasornic! Parcă o văd pe mama încetând cu lucrul de gospodărie, eliberând pestelca din brâu, refăcându-şi basmaua-broboadă, ieşind pe portiţă...

Cine concret, ce şi cum le-o fi spus acolo, la Sovetul sătesc – nu ştiu, căci mama, firesc, nu discuta aceste chestuni cu mine. Probabil, mai în detalii a vorbit cu bunica, cu vecina Socia (Sofia). Mai pe urmă, discuta cu alte mahalagiţe, căci toate aşteptau! Uneori, ani mai târziu, amintindu-şi de acea zi, mama de fiecare dată accentua, că acea adunare, convocată de autorităţi , a fost unica, la care ea se ducea cu nerăbdare, cu mari aşteptări, grăbită – deabea dovedea să respire. Dar cel mai impresionant pentru mine, cel de azi, e faptul, că mama niciodată n-a pronunţat: „Ziua Victoriei”. De altfel, ca şi tata, şi vecinii. Pentru ea, ca şi pentru alte sătence, acea zi era ziua când s-o terminat războiul. Pentru ea clar era una: tata continua să fie în uniformă militară, departe de casă, dar a dispărut pericolul războiului.

Ea nu deosebea o armată de alta, căci ambele-l rupeau de la casă, de la gospodărie, de la familie, de la dânsa şi,în schimb, nici un fel de compensare, nimic satisfăcător. N-o interesau gradele şi decoraţiile militare. O interesa să-l vadă cât mai curând acasă şi teafăr, să-şi descarce odată şi odată umerii femeieş, slabi de povara de destinaţie firei bărbăteşti, să-şi poată creşte copiii, să întreţină casa, să fie liniştită că hoţii nu vor mai sări gardul în toiul nopţii ca să fure din gospodăria noastră, nu vor mai da buzna în casă ştiind că n-are cine-i riposta.

Deosebea două ţări, ale cărei cetăţeancă a fost să fie, în una – din dreptul de născare şi în alta - fără alegerea proprie benevolă, prin următoarele: Rusia (n-avea altă interpretare a Uniunii Sovietice) i-a distrus neamul (un frate a fost nevoit să fugă dela baştină şi să se ascundă în România de NKVDul sovietic, ca fost ostaş al Armatei Române, care înţelegea bine ce înseamnă orânduirea sovietică, alt frate, care n-a avut norocul să se ascundă în România, şi, în floarea vârstei, de 29 ani, şi-a găsit ultimul adăpost, pentru vecie, într-un lagăr sovietic de concentrare, trei ani după încetarea războiului); a lipsit-o de proprietate privată asupra pământului, din toate răsputerile lupta s-o aducă la gândire şi spirit de lumpen, adică, s-o prefacă în golan (şi n-a izbutit!), a făcut-o străină pe plai propriu, lipsind-o de posibilitatea de folosire liberă şi nelimitat a limbii natale în ţara proprie.
România n-a lipsit-o de drept de proprietate privată asupra pământului, i-a salvat viaţa unui frate. În componenţa ei se simţea acasă, n-avea probleme cu folosirea limbii natale.

Nici mama, nici tata, nici rudele noastre, nici vecinii n-aveau ca sărbătoare sub denumire de ziua Victoriei asupra Germaniei. Pentru ei 9 mai a avut un singur conţinut, o singură definire – Sfârşitul Războiului, moment care-l doreau toţi, dar despre care, firesc, cu timpul au uitat: alte probleme, alte cumpene frământau consătenii: exilarea vecinilor, colectivizarea forţată, munca ani la rând plătită doar simvolic, danii grele statului sovietic...

Dacă-n sat şi aveau loc careva manifestări, festivităţi în acea zi, părinţii mei, ca şi tot satul, niciodată n-au participat la ele, apreciind-u-le ca ocupaţii într-aiurea. Însă niciodată nu supuneau cărorva judecăţi pe cei ce-şi făceau sărbătoriri, majoritatea acestora fiind intelectualitatea locală şi toţi şefii, care altfel riscau să-şi piardă posturile, locurile de lucru, să-şi curme cariera profesională. Şi iată „cu ajutorul” lui Dodon ni-i sortit ca pe acest pământ, în acest an să mai bântuie o nevoie, adusă de el de la Moscova.În limba rusă se numeşte POBEDOBESIE. Nu-mi ajung cunoştinţe să tălmăcesc această noţiune în română.

Conform iniţiativelor şi decretelor lui Dodon, cu acordul şi deplina susţinere a lui Chicu şi a lui Puşcută (căci banii publici, conform legii-s la ei doi!) s-au făcut întraiurea cheltuieli de bani publici (pentru reparaţii, reabilitaţi? ale complexului “Eternitate”, pentru medalii memoriale; asta sunt cele de care ştim, de cele deocamdată îndosite nu ştim încă, dar ele tot vor costa bani buni şi, principalul, vor fiplătite!). Această treime/troiţă nu prezintă o excepţie: în jur mai este o mulţime de analfabeţi/agramaţi politiceni, precum şi de alţii – vicleni, hrăpăreţi, care nu-şi pun semnătura, ci disciplinat ridică mâna, dar majoritatea o face nici fără a înţelege “pentru ce” ori “contra ce”.

Se va continua intoxicarea intensă a populaţiei prin multiplele mass/media controlate de PSRM-ăul lui Dodon, ori/şi plătite de Moscova. Avem o singură scăpare de celebrarea sărbătorilor streine, vitrege acestui pământ – aruncarea acestui gunoi politic prin mecanizmul civilizat – alegerile de orice nivel! Să nu uităm, să fim urmaşi fideli memoriei celor ce decenii la rând au avut de trăit viaţa sub ocupaţie!

În încheere, unul şi acelaşi eveniment istoric poate avea (şi are!) în memoria diferitor popoare diferite conotaţii. Fiecare popor are îşi alege eroii istorici, de cele mai multe ori aceste evenimente, aceşti eroi fiind în incoincidenţă în atitudinea faţă de ele/ei, în perceperea lor. Şi aceasta să nu este o tragedie ori n-ar trebui să se interpreteze ca o tragedie. E o realitate istorică. Şi dacă poporul rus şi-a ales să numească războiul germano-sovietic din 1941 – 1945: Великая Отечественная война 1941-1945 годов, asta-i alegerea lui, care nu mă jigneşte pe mine, nicidecum nu jigneşte pe orice cetăţean al RM. Chiar dacă e o alegere tendenţioasă, scopul fiind a diminua dimensiunile tragediei mondiale, pe drept numită în toate ţările Cel de al Doilea Război Mondial. Dar e o sălbătăcie să impui o ţară mai mică, cum este Republica Moldova, să celebreze ziua de 9 şi nu de 8 mai, cu fariseizm, făţărnicie numid acest eveniment ca şi în Rusia. Trist e că o fac oameni ce poartă în buzunar paşaportul de cetăţean al Republicii Moldova.

Grigore Furtună.